5 luni de dor

În toți anii care s-au scurs din viața mea, până acum, știu că am așteptat cu nerăbdare să treacă timpul până la venirea vacanței, până la terminarea sesiunilor, până la o excursie planificată cu mare atenție, până la o aniversare sau o petrecere. Număram cu minuțiozitate lunile, zilele, orele și parcă timpul nu mai trecea. Și mare-mi mai era bucuria când venea ziua cea mare indiferent care era scopul ei.

tatuDar am ajuns să trăiesc clipele, orele, zilele, lunile pe care-mi doresc să nu le număr, care trec prea repede și parcă aduc cu ele și mai multă durere o dată cu conștientizarea lipsei tatei. Au trecut 5 luni în care m-am ascuns în spatele pozelor cu uși, în spatele peisajelor pe care le-am urmărit obsesiv pe internet, în spatele poznelor făcute de motanul meu. Așa cred eu că am fugit de faptul că trebuie să-mi recunosc starea, dorul, golul pe care-l simt.

Am citit recent un articol legat de faptul că pe facebook postăm o realitate diferită de cea pe care o trăim, una care indică o viață frumoasă, roz contrară celei adevărate.

Nu am mințit pe cei din jurul meu cum că mi-ar fi bine. Poate doar pe mine, nu mi-am recunoscut mie că nu mi-e bine așa, dar, în rest, așa m-am ascuns eu mereu în spatele lucrurilor care mă pasionează. Încep să înțeleg că bine, din acest punct de vedere, al pierderii suferite, nu-mi va fi, doar că va trebui să mă obișnuiesc cu ideea că unul dintre cei mai dragi oameni mie nu mai este, nu o să-l mai văd și gata…

Și știu că mi-ar spune că nu am răbdare cu mine, să-mi mai dau o șansă. Mereu îmi spunea asta când vedea că sunt prea dură cu mine în diverse situații.

Aceste 5 luni nu au fost ușoare, ci doar ajutate să treacă mai repede prin oamenii care mă-nconjoară, care au răbdare cu mine, care-mi sunt aproape, la care țin și nu prea le-am arătat sau spus asta. Am moștenit de la tata acest fel de a fi, ”mai bine să simți că țin la tine, nu să-ți spun, cuvintele le uiți repede sau poate ajung și să-ți spun unele mai neplăcute, că na, sunt tot felul de cuvinte pe lumea asta. Să ne folosim de fapte, alea rămân după noi.”

Da, într-adevăr, îmi amintesc toate faptele pe care le-a făcut pentru mine în toți cei 28 de ani trăiți relativ aproape unul de celălalt. Cuvintele nu au fost foarte multe, dar faptele, amintirea lor e păstrată cu mare drag și dor și ar fi trebuit să fie mai multe…cu siguranță.

Îmi doresc un singur lucru în prezent, să-i fie bine unde este, căci a fost un om tare bun care-mi lipsește enorm.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *