acasă

În urmă cu aproape 11 ani am început pentru prima dată să îmi fac bagajele și să mă gândesc la o nouă casă. Bineînțeles că încă din copilărie mi-am tot spus că abia aștept să plec de-acasă, să fiu responsabilă întru toate, să nu mă bată nimeni la cap în tot ceea ce fac. Și m-am bucurat mult în ziua în care am plecat. Dar nu a ținut mult bucuria mea. Nu era tocmai simplu să fiu eu responsabilă chiar pentru tot.

Dar cale de întoarcere nu a mai fost. Și m-am mai mutat de vreo câteva ori. Și acasă a devenit doar un loc în care ajung o dată pe lună, în lunile bune, dar nu mai este chiar acel acasă, întreaga mea viață e-ntr-un loc în care sunt eu responsabilă așa cum mi-am dorit. Și, pe lângă faptul că merg atât de rar în locul de care mi-e dor tare, acolo nici nu mai este o parte din mine de care mi-e tot mai dor.

Acasă este locul acela în care este întreaga copilărie, amintirile acelea frumoase, amuzante, ghidușiile. Acasă nu mai este tata. Și acesta este un fapt care mă doare nespus de tare și care-mi răscolește toate gândurile, tot universul. Amintirile nu mai pot fi rememorate cu același zâmbet pentru că sunt știrbite de absența lui.

Acum împachetez iar, pentru un loc nou, și mi-am amintit de ziua aceea de acum 11 ani când tata m-a condus și mi-a zis că de astăzi lumea mea capătă un nou sens.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *