Ce facem cu problemele?

Am fost mereu o fire puternică și nu m-am lăsat niciodată pradă emoțiilor sau cel puțin, nu am încercat să le arat. Așa am fost crescută, să împart bucuria cu cei din jurul meu, dar problemele să le țin departe de aceștia, nu au greșit cu nimic pentru a ajunge să treacă într-un fel sau altul prin ceea ce trec eu.

12804821_10208808929049634_2866901033903864930_nAșa a fost acum 8 ani. Da, astăzi sunt exact 8 ani de la urâta zi în care tot încercam să dau de mama la telefon și ea nu-mi răspundea. Eram la Iași, în plină sesiune, cu gândul în acea zi printre norme de drept european, dar totuși voiam să știu și ce fac părinții mei. Însă ei nu-mi răspundeau. Pe seară urma să aflu că mama era în comă după ce suferise în timpul somnului un accident vascular cerebral. În câteva ore de la aflarea veștii am ajuns lângă ea și acolo am rămas pentru următoarele 4 luni. Am făcut primii pași cu ea și am trecut de la etapa alinturilor la cea în care discutam cu medici despre soluții, tratamente, remedii. Nici eu nu știu de unde am găsit tăria de a rezolva problemele, dar am fost puternică.

Urmărindu-i evoluția medicală, m-am vindecat cumva și eu de suferința mea. Dar în afară de membrii familiei, nu au știut prea multe persoane că trec printr-o perioadă grea, foarte grea de fapt. Am început să fac sport, m-am angajat, mi-am văzut de viață, ușor călită am început să cred și nu m-am mai gândit că poate acest episod m-a afectat în vreun fel. O prietenă mi-a recomandat să merg la vreun specialist, dar am trecut mai departe, puternică, matură și foarte serioasă cu ceea ce-mi oferea viața.

Prinsă-n pregătirea unui semimaraton, m-am trezit în august 2015 că am rămas fără tata. Nu mi-am permis preludiul suferinței. Mama avea nevoie de un om puternic lângă ea, sora mea la fel. Cineva trebuia să fie acolo să le susțină, să rezolve problemele. După parcurgerea obiceiurilor m-am întors la sport, am început să alerg în fiecare zi, dar recunosc faptul că în fiecare zi rămâneam minute-n șir cu privirea pierdută pe undeva și știam că mă doare enorm pierderea tatei. Îmi suna în minte, încă îmi apare în anumite momente, replica: ești copil atâta timp cât ai părinții în viață. Deci, eu nu mai sunt copil, nu mai am voie să fac mofturi, trebuie să mă descurc singură. Tot eu mă întăresc, știu că nu e vreme de dramolete, dar totuși sar niște etape.

L-am pierdut pe tata. E o PIERDERE pentru care am voie să sufăr, să plâng, să fiu supărată. Am refulat cumva în sport, dar cred că am sărit peste o etapă, nu am vorbit prea mult despre asta. Prea mult spre deloc de fapt.

Mi s-a confirmat asta și la o vizită făcută săptămâna trecută la prezentarea unei clinici de psihologie, cu specialiști în consiliere psihologică și psihiatrică. Am citit și eu despre asta, am urmat și un master pentru a învăța despre comunicare și comportament, dar am amânat mereu să fac ceva cu mine în acest sens, pe principiul că mă descurc și singură. Dar, de fapt, problemele acestea ajung să afecteze viața de zi cu zi, interacțiunile, activitățile în care ajung să interacționez cu ceilalți și cred tot mai mult că e nevoie să discut și cu un specialist.

Nu trebuie să fii nebun să alegi să mergi la psiholog, ci trebuie să recunoști că ai niște probleme despre care trebuie să discuți cu un specialist. Asta trebuie să facem cu problemele, să le rezolvăm cu cineva care știe mai multe despre ele și efectele lor decât noi, sunt întâlniri confidențiale și avem voie să trecem prin stările care apar, nu e ceva greșit în asta. Rămân și cu sportul, nu renunț la asta, dar voi merge și la niște ședințe de terapie individuală.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *