Fericirea necesită permisiune?

Există în viaţa fiecăruia dintre noi momente în care parcă aşteptăm să ni se dea dreptul la bucăţica de fericire pe care o considerăm că ni se cuvine. Acest lucru pare a fi o imagine în care noi suntem surprinşi întinzând mâna spre fericirea noastră, împinsi de dorul inimii noastre care tânjeşte după ea în fiecare clipă, însa exact în momentul în care suntem cât pe ce să o atingem, ne aducem aminte că putem fi prinşi, pedepsiţi, alungaţi sau excluşi dacă îndrăznim prea mult.

207975_4514591831960_1726276322_nŞi continuăm să ne trăim viaţa în acelaşi perimetru restrâns pe care îl cunoaştem, care uneori nu ne lasă să respirăm, pentru că am uitat cât de mult aer există în jur. Şi evităm să ne adresăm întrebarea cheie: de a cui permisiune am nevoie pentru a fi fericit? Unde pot să caut aprobare pentru existenţa fericirii mele? Cine trebuie să mă valideze ca să simt că merit să-mi trăiesc viaţa? Mama, tata, bunicii, urmaşii, partenerul/partenera de viaţă, fraţii, colegii, prietenii?

A avea curajul să fii mai fericit decât cei din familia ta este un mare test în această viaţă. Cum poţi să-ţi permiţi să-ţi trăieşti viaţa, când ştii că cei pe care îi iubeşti nu sunt la fel de dornici de a-şi trăi viaţa cu bucurie şi privesc totul prin lentile cu care văd doar suferinţa în tot ce înseamnă viaţa? Loialităţile ascunse faţă de cei dragi sunt adesea ca nişte sfori care ne manevrează, din umbră, pe scena vieţii noastre. Fără să ştim, luăm decizii şi ne trezim în situaţii de viaţă care ne aduc aminte de apartenenţa la suferinţa care îşi cere drepturile cu orice preţ. Aşa că incercarea de a fi mai fericit decât mama, decât tata, decât fraţii, decât cei din jur vine la pachet cu o vinovăţie pe care ne este foarte greu să o conţinem.

Dacă suntem sinceri cu noi înşine, vom realiza că nu ne-a cerut nimeni să suferim în numele sau pentru cei din jur, ci am făcut-o pentru că aşa am crezut că ajutăm sau pentru că era singurul mod de a avea un sens al apartenenţei la ceva.

Aşa începem să ne dăm voie să punem limite şi să nu mai simţim toată vinovăţia din lume cum ne străpunge inima când ne dorim să trăim doar viaţa noastră, nu şi pe a celor din jur.

Aşa că, cine ne poate da permisiunea de a fi fericiţi, în afară de noi înşine? Este un drept care se asumă. De multe ori, nici nu conştientizăm că avem dreptul la puţină fericire. Împrăştiaţi în mii de direcţii, între familia din care provenim şi familia pe care ne-am construit-o sau pe care intenţionăm să o construim, grupul de prieteni, între încercarea de a face tot posibilul pentru a aparţine şi pentru a fi recunoscuţi şi dorinţa de a ne crea propria viata, asa cum ne dorim, uitam de bucăţica de fericire care ne este rezervată. Când lupta din noi încetează, şi se face atât de linişte în suflet încât începem să-i ascultăm vocea, vrând-nevrând, începem să observăm posibilitatea pentru altceva.

Posibilitatea acceptării lucrurilor aşa cum sunt, posibilitatea de a simţi tot ceea ce trebuie să simţim în această viaţă, posibilitatea de a ne scufunda, pas cu pas, în intensitatea fiecărui moment în parte, asa cum ni-l aduce viaţa noi ne-o oferim.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.