mi-e dor. foarte.

m-am învățat să mă descurc de una singură, se întâmplă asta de mai bine de 12 ani și am crezut că nu mă voi mai uita înapoi la vremurile alea în care ceream ajutor părinților. în fine, nici acum nu cer, mă descurc sunt bine, însă am nevoie de ei, de amândoi. mama e departe, tata și mai și. mă scoate din sărite asta. 

și mi-e extrem de dor de el. au trecut sărbătorile și au trecut și următoarele și tot așa. și mă enervează că tot or să mai treacă evenimente și n-o să-l mai văd.

și mi-aș fi dorit, spre exemplu, săptămâna trecută să-i spun că am reușit eu de capul meu să-mi schimb jobul și că-i promit că voi munci și voi fi serioasă și n-o să-l fac vreodată de rușine. dar hei, am mai schimbat un loc de muncă de-atunci. acel blestemat atunci.

și am fost bine și m-am descurcat aici de capul meu.

și am terminat și facultatea și m-am dus și în vacanțe și am băut și toate cafelele pe care mi le-am dorit.

și aș vrea să-i mai spun că am ajuns să ascult muzica lui preferată și știu că s-ar amuza copios pe seama mea pentru că îi repetam de fiecare dată când aveam ocazia că e oribilă. sunt acolo, cu muzica aia în căști.

și ce-i mai greu de dus e dorul care crește cu fiecare zi ce trece și pe de-o parte mi-e bine-n viața mea, am locul meu, oamenii aleși de mine în jur, dar vin și momente în care mă simt cel mai singur om de pe pământ.

și asta pentru că avem de la-nceputuri niște ”gărzi” ale mele și am aflat în timp că ele nu-s veșnice. nimic nu a atins veșnicia, dar totuși. nu aveam nevoie de asta. pe cât mă întăresc și mă cred de piatră, așa cum îmi spunea tat când îmi vedea privirea serioasă, pe atât de mult simt o durere în piept în fiecare zi.

și mi-e dor, dar am mai zis asta și mi-aș dori să știe asta.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *