Cu cheia legată de gât

Nu am făcut parte din celebra generație, dar nu este târziu nici acum să-mi leg cheia de la casă de gât. Am ales să scriu pe blog despre o etapă a vieții mele pentru a nu o uita și pentru a învăța din ea. Uit să ajung la întâlniri, uit ore stabilite, dar nu lucruri de care am nevoie.

În vremea copilăriei nu am reușit decât o singură dată să uit banii de pâine acasă, pe la 6 ani mai exact. Iar prin clasa a 11-a am ajuns la liceu, la 20 de km distanță de casă, doar cu caietul de matematică, fără ghiozdan, uitându-l acasă.:D

În anul I de master am plecat de acasă de la părinți, din Neamț, fără cheile de la apartamentul în care locuiam în Iași. Am sesizat acest lucru fix în fața blocului. Am fost nevoită să aștept să-mi fie trimise de acasă, abia după vreo 7 ore de așteptare intrând din nou în posesia lor. Mi le-au trimis părinții pe următorul microbuz însoțite fiind de un bilețel scris cu roșu cu o muștruluială serioasă din partea mamei.

Acum, la 27 de ani, am decis să-mi petrec mini-vacanța de 1 decembrie în Neamț, la părinți. La plecarea din București am fost pe fugă, era acasă colega mea de apartament, aveam bagajul gata, poșeta prinsă de gât, telefonul în mână și de-aici drum bun. Doar că pe 2 decembrie, mâine dimineață voi ajunge înapoi în București, cu cheile uitate pe masă-n camera mea din București, cu colega mea de apartament plecată din București pentru câteva zile. :D

Sper în minunea de a mai fi o vecină în posesia unei chei, altfel îmi voi aminti și mai dureros de această neatenție a mea, neavând la îndemână decât soluția să sparg yala. Uu minunat!

Și afară ninge liniștit!

 UPDATE: vecina pacă a știut ea ceva, era în fața blocului la sosirea mea și mi-a înmânat cu un zâmbet dojenitor cheia de la apartament ”off, tineret zăpăcit.”

Da, off Roxană zăpăcită.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *