curaj zero

În toată viața asta a mea de aproape 27 de ani (iai, ce cifră mare, dar despre asta voi scrie în altă postare) am cunoscut tot felul de oameni, am auzit nenumărate povești, m-am implicat, am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru cei din jurul meu.

1000039_10201341661292607_2084131850_nDar pentru mine n-am învățat să fac nimic. Adică na, am învățat să vorbesc, să merg, să scriu, să citesc, chestii de astea elementare :)) Dar n-am reușit să-nvăț să-mi cer drepturile, să zic franc atunci când îmi place ceva, să zic unui băiat în față: Bă, tu-mi ești simpatic, hai să bem și-o cafea împreună. Nu. N-am făcut asta niciodată în ăștia aproape 27 de ani.

Nu cred că exagerez, e chiar frustrant. Încurajez tot felul de demersuri, decizii, fapte, susțin, dar pentru mine pace. N-am avut curajul să nu mă uit înapoi și să plec din țara asta, măcar temporar, atunci când am avut posibilitatea. Dar mi-am susținut prietenii să plece cu burse, să meargă în țări străine.

Mi-am construit mereu locușorul meu, călduț și acolo am prins rădăcini. Poate doar când am decis să mă mut la București am avut puțin curaj și am luat o decizie pentu mine, și atunci forțată de împrejurări.

Deci da, este vorba de curaj. Îm lipsește curajul în ceea ce mă privește pe mine. Sunt lașă, cred. Și mi-aș dori cumva, cândva, cât de curând să remediez această situație.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *