doi ani

am schimbat trei locuințe, 2 locuri de muncă, am descoperit orașul preferat, am cunoscut nșpe oameni, am călătorit, am ascultat muzică pentru o viață-ntreagă, am citit zeci de cărți, ba chiar am reușit să termin o facultate după niște multe examene, stres, mult stres. am râs mult, dar doamne, cât am plâns. mi-a fost mereu frică să plâng, dar mai scăpăm și de astfel de frici când e singura cale de a da la o parte nesuferitul ăla de nod din gât care se pune și nu mai pleacă cu orele, zilele. 

au fost doi ani tare plini cu multe întrebări și mai puține răspunsuri. am stat mult cu mine pentru a-mi înțelege stările, pentru a mă cunoaște. era și cazul, îmi ziceam de ani buni, mai mult de doi, că la 30 de ani trebuie neapărat să fac cunoștință cu mine cumva, într-o măsură sau alta. eheee am făcut-o și pe asta.

au fost doi ani în care zi de zi m-am gândit la tata. mă gândeam eu și-nainte, dar după ce mă gândeam aveam și șansa să-i împărtășesc asta.

au fost doi ani în care am tot vrut să-l sun să dezbatem câte-n lună și-n stele, să-l aud cum râde de muzica pe care-o ascult și să mă roage la sfârșit să-i iau un cd cu preferații lui în muzici, să râdă de mine cum că țin cu dinamo sau că o să ajung să vorbesc cu motanul dacă-l mai țin mult cu mine-n casă. par nimicuri, dar astea ne erau tabieturile. sau să-l prind cum îmi ia pe furiș din cafea și-mi face observații apoi că beau eu prea repede și că-mi va sta inima-ntr-o zi de la câtă cafea beau.

au fost doi ani în care m-am gândit de ce în cei patru de dinainte nu am insistat să vină să-mi vadă lumea-n care mă-nvârt, să luăm la pas străzile despre care i-am tot povestit că-mi sunt dragi, să-l duc la o cafea dintr-alea pentru care-mi zicea că-mi stric eu somnul pentru a ajunge dimineața prima.

au fost doi ani plini de emoții, de încercări, de dezamăgiri. au fost bucurii.

dar au trecut fără el și asta-i cel mai trist. și știu că nu-i plăcea să mă vadă tristă, chiar dacă nu mi-a spus mie asta niciodată. o trimitea pe săraca mama: vezi tu ce-i lipsește fetei, hai să n-o lăsăm să stea așa vreodată.

au fost doi ani și tot vor mai fi alții după ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *