Limite fictive

Mi-am conturat şi fixat o părere despre locuitorii mult îndrăgitei Românii: aceştia îşi construiesc nişte limite pe care le “reclamă”, dar pe care nu vor sub nici o formă să le depăşească.

Ca să fiu mai explicită, toată ziua aud în dreapta şi în stânga mea oameni care se plâng că nu au posibilităţi de a creşte, de a se dezvolta, dar în momentul în care li se întinde o mână de ajutor fie sunt prea cocoşi pentru a accepta sau nu fac nici un minim efort în a respecta condiţiile impuse şi astfel ajutorul pleacă, dispare. Nu mă refer aici la toată populaţia ţării, ci doar la mare parte din ea care se caracterizează prin plânsete interminabile vis-a-vis de absenţa ajutorului. Şi am în minte două exemple pentru această problemă ridicată de mine.

Fac referire aici în primul rând la fondurile europene care, să fim realişti, ne sunt de un mare ajutor, dar mai trebuie şi să ştim să beneficiem de ele. Din păcate, gradul redus de absorţie indică faptul că nu sunt pentru noi aceste fonduri. Da, într-adevăr, există probleme care trebuie rezolvate, foarte multe de altfel, dar noi nu ne pricepem să le rezolvăm. Fie că nu se respectă termenele, condiţiile impuse, regulile bine stabilite sau profesionalismul lasă de dorit, toate acestea nu conduc decât la retragerea ajutoarelor oferite nouă. Şi în continuare, comunităţile se plâng că nu sunt ajutate. Dar acestea trec peste faptul că au trasat nişte limite pe care nu vor să le depăşească. În continuare încearcă să “păcălească” sistemul pentru a-şi atrage foloase individuale, în continuare nu vor să înveţe să crească, să se gospodărească. Acesta este un subiect destul de complex, care se poate întinde pe mai mult de câteva rânduri, eu pentru lucrarea de disertaţie i-am acordat 50 de pagini, dar în mare cam aceasta este ideea centrală.

Şi al doilea exemplu, este legat de blogosferă, o lume din care fac parte cam de un an şi care mi-e dragă prin ceea ce construieşte şi prin oamenii care fac parte din ea. Dar ce e important aici este faptul că nu se construieşte singură, ci faptul că fiecare blogger pune în stilul său caracteristic câte o cărămidă la această “clădire”. Este adevărat faptul că unii ajung să facă singuri bucăţi întregi, dar asta pentru că vor să fie ceva frumos, de fapt aceştia proiectează şi invită la lucru şi pe cei mai mici. Un exemplu este Chinezu care a dat drumul la Blogal Initiative şi intenţionează prin aceasta să ridice sus cât mai mulţi bloggeri. În fine, nu doar prin acest proiect susţine blogosfera, ci şi prin toate activităţile la care este prezent, prin prietenia deschisă pe care o oferă. Nu am scris acestea ca şi cum aş vrea să-i ridic o statuie sau sub formă de linguşeală, ci din respect pentru o persoană care chiar merită.

Am inclus acest proiect în postarea mea pentru că m-a deranjat un lucru la o comunitate de bloggeri, mai micuţă, unde Chinezu a cerut permisiunea să intre pentru a oferi un ajutor prin prezentarea proiectului Blogal Initiative şi oferirea de posibilităţi de lansare în cadrul acestuia. Au existat persoane care s-au opus prin simplul motiv că acesta nu era din respectiva localitate, o limită fictivă dacă aş putea să o numesc aşa care chiar nu îşi avea rostul. Nu cred că venea cu intenţii rele, ci cu unele constructive chiar.

Este trist acest lucru pentru că în acest mod se închid multe uşi de care noi fie că vrem să recunoaştem sau nu, avem nevoie de ele să ne fie deschise. Poate sunt persoane care reuşesc să se descurce pe cont propriu, dar nu trebuie să uităm că o comunitate nu se construieşte prin individualism.

Ştiu că sunt diferite ca tematică cele două exemple date de mine, dar eu le găsesc o punte de legătură, şi anume, trasarea de limite care nu ne sunt deloc benefice.

 

 

1 thought on “Limite fictive

  1. Oamenilor le place sa fie mandrii, sa fie incapatanati, chiar daca nu fac nimic de unii singuri. Adica, ok, refuzi un ajutor dar faci ceva din propria initiativa, pe spatele tau. Nu, ei doar refuza si nu fac nimic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *