patru ani

când aveam vreo 5 ani m-a sfătuit tata să am grijă ca mereu să fiu la înălțime. mi-a tot repetat asta, fără să explice, fără să pun presiune asupra mea în vreun anume context.

nu mi-a mai spus pe urmă să iau vreun premiu sau să urmez vreun anumit curs și mă macină zi de zi întrebarea: oare unde sunt pentru el acum, cât mai am până la înălțimea care să-l facă fericit.

îmi mai pun întrebări de tot felul, întrebări care sunt despre el: cum este, cum îi este, oare mă vede, oare e bucuros că am alergat 6 km azi sau că am redus numărul de cafele hahaha.

știu că și-ar fi dorit să-l duc pe la cafenelele mele dragi și ar mai fi vrut să meargă la un meci steaua dinamo ca să râdă de mine că țin cu dinamo sau poate ca să petreacă timp cu mine.

de la nimicuri până la lucruri serioase, aș sta să i le spun, mă opresc zi de zi și mă gândesc cum să-l întreb sau dacă aș avea ocazia să-i transmit un lucru care ar fi acela: că mi-e bine în viață, că mama e cea mai puternică, că mi-e dor de el, că ne e dor de el, că mi-aș dori tare mult să-l revăd sau că fac eforturi zi de zi să fiu la înălțime, dar nu știu dacă e ce trebuie.

un lucru îl știu sigur: au trecut 4 ani de când nu-i mai aud vocea, de când nu-l mai văd când vin acasă și el al naibii de greu și mi se pune nod în gât când mă gândesc și parcă simt așa cum mi se sfâșâie inima.

pe de altă parte îl simt viu cumva, are grijă de noi, de mama.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.